Am intrat în supermarket. Cu colțul ochiului văd o mamă cu fiul ei, un băiețel de vreo 6 anișori. Cum se spune, sărăcuți dar curați. Băiețelul atât de drăgălaș. Se vedea că își dorea câte ceva, dar nu cerea nimic.
În timp ce mama lui căuta ceva în coșul cu produse la preț redus, el a luat cu atenție o cutie cu carioci, le-a netezit, le-a mirosit, apoi le-a pus la loc. După care s-a uitat lung la niște autocolante și a oftat… atât de greu, ca un bătrânel.
Femeia s-a aplecat și i-a spus încet: „Nu avem bani, fiule.” El doar a dat din cap, fără a spune nimic. Și încă ceva… avea o șapcă atât de ciudată, cu pompon… atât de copilărească. Mi s-a strâns inima de milă.
Nuștiu de ce, dar mi-am amintit de fiica mea, care de asemenea nu cerea niciodată nimic. M-am gândit timp de câteva secunde… Am aruncat niște carioci, autocolante, o cutie cu plastilină și alte mărunțișuri băiețești într-o sacoșă. Am achitat rapid și am pus cecul în pungă.
M-am pus pe gânduri – cum să i le dau, fără a-l jigni? E o chestiune delicată…
Am așteptat până când mama lui s-a dus la casă, m-am apropiat de el și i-am spus vesel: „Salut. Astăzi este ziua căciulilor cu pompon. Nu știai? Ei, cum așa? Am organizat un concurs pentru cei mai neobișnuiți pomponi și tu ai câștigat. Iată premiul tău!”
El s-a uitat la mine cu așa o privire… Probabil, nu am văzut în viața mea o privire mai profundă și recunoscătoare.
Până când el nu și-a revenit, am ieșit repede din magazin. În drum spre casă mă gândeam cum un copil necunoscut, cu modestie și credință în minuni, a trăit un mic moment de fericire… M-am simțit cu adevărat mai bine.
E corect ce se spune: tot ceea ce facem – facem pentru noi înșine, indiferent dacă e o faptă rea sau bună.