Eu știu

Ploaia oricum va veni… trebuie doar să aștepți și să speri!

Există astfel de pești – atunci când lacul se usucă, ei se ascund în nămol. Și așteaptă așa răbdători când va începe ploaia binecuvântată. Nimeni nu le promite că va ploua. Iar așteptarea într-un loc uscat și întunecat este înfricoșătoare. Dar ei așteaptă, stând în amorțire pentru a nu pierde resurse. Pentru a nu consuma prea multă energie. Pentru a trăi și a aștepta.

Așa și oamenii care și-au pierdut dragostea – trăiesc cumva în întuneric și în amorțire. Încearcă să respire mai puțin, să se miște mai puțin, vorbesc mai puțin – doar la serviciu. Doar din necesitate. La fel și ei aștepată, deși nimeni nu le-a promis că dragostea va veni din nou. Ei nici nu speră – pentru a spera este nevoie de resurse și pierdere de energie. Ei doar încearcă să supraviețuiască așa. În caz contrar, se vor sufoca și vor muri printre oamenii străini și indiferenți…

Și trece an după an. Și forțele sunt tot mai puține, iar nămolul tot mai uscat. Și vârsta… această vârstă blestemată, care devine din ce în ce mai mare… Apoi urmează o ploaie tropicală abundentă. Apa binecuvântată se revarsă într-un curent continuu, lacul se umple și poți înota din nou. Poți trăi din nou. Și vine dragostea – la fel de brusc ca și ploaia.

Și omul iese din ascunziș, din adăpostul minuscul, i-a rămas doar un pic de putere, doar o răsuflare slabă. Dar lacul se umple cu dragoste. Și omul se întoarce la viață – de câte ori am văzut asta. Și din nou trăiește, respiră profund, este din nou plin de forțe și intenții. Iar alături de el este un alt om.

Asta e tot de ce el are nevoie în viață – iubire și un al om alături. Ploaia oricum va veni, trebuie doar să aștepți. Și să speri, doar noi nu suntem ca peștii. Deși, ei probabil speră – de aceea supraviețuiesc…