Cea mai captivantă istorie despre un motan. ( Nu citiţi la serviciu, vă va da ziua peste cap!)

În primii 10 ani de viaţă el era doar Motan. Creatură arogantă, puternică , de culoare gri-maro, cu blană lungă şi deasă , înfiptă mereu în  rogojini. Ranele, juliturile și zgârâieturile adânci de la botişor care nu treceau, urechile zdrenţuite îi dădeau o înfăţişare banditească.

În largul apartamentului nostru vechi, el, ca un hoinar mândru şi liber, trăia prin furt şi jaf. Se arăta violent. Ca un pion central el scălda (uda) fără milă toate pisicile din jur, răspundea total inadecvat la cele mai mici ingerinţe spre el. Uneori se părea că el era posedat  de duhul neîmblânzit al marelui karatist Masutați Oyama, cu o astfel de forță sălbatică arunca pe toţi rivalii, zdrobind chiar şi gândul la o rezistenţă.

Nume el a primit doar atunci când a crescut fiica şi l-a numit Tima, la fel ca motanul mătuşii, care mereu se afla sub canapea. Considerându-mă egal, pe soţie şi pe fiică el le considera mai prejos de sine şi avea o atitudine bănuitoare față de ele. Fiica a primit acest lucru aşa cum este, dar soţia, luând asupra-și controlul a încercat să supună motanul, dar nu a reuşit.

Mândria niciodată nu-l lăsa să ceară, el întotdeauna ori se impunea , ori lua prin luptă. Farfurioara pusă cu grijă de către soţie era luată ca de vânt şi se pierdea. Flămând şi rău, el binevoia să participe la prânzul de familie: Aşezându-se la masă, pe scaunul liber, punea capul pe masă şi închidea ochii, demonstrând indiferenţă totală faţă de cele ce aveau loc. Dar dacă măcar pentru o secundă eram neatent, de sub masă ieşea o labă mare cu gheare şi cu o mişcare iute lua din farfuria apropiată un cotlet sau cârnaţ. La fel ca cea din farfurioara lui. După merit, primea de la mine o lovitură, zbura din  bucatarie spre hol și se prăbușea lângă ușă. Ca și cum nimic nu s-a întâmplat, cu mândrie ridica coada, se  întorcea in picioare să mănânce liniștit  bucata binemeritată. Noi, în pofida tuturor lucrurilor, ne respectam reciproc, dar şi regulile trebuie respectate. Legea e lege.

Peştele era preferatul lui. Oricare: prăjit, fiert, sărat, încheţat, rânced. Dar mai ales peştele viu. El făcea rost de mâncare în mod original. Ca un fotbalist care dădea corner, mai să-şi rupă capul, alerga la sunetul uşii frigiderului care se deschidea şi împleticindu-se în picioare încerca să analizeze situaţia şi să câştige prada. Niciun aliment nu trecea neobservat de el. Tot ce era uitat sau lăsat  pe un minut devenea prada lui legală. De aceea, carnea şi peştele călătoreau prin casă pe un traseu scurt, ca un balon, fără să rămână neacoperită niciun minut.

Peştele era să-l păgubească. Furând de la vecini prin fereastra deschisă o coadă de peşte mare, el a luat-o acasă şi încerca să o mănânce în camera de zi pe covor. Banchetul s-a terminat cu faptul că un os i s-a oprit în gât, i-a pătruns în trahee.  Din gură ieşea spumă şi el singur semăna cu un peşte-balon. O parte din aerul inspirat intra prin gaură în piele şi motanul se umfla văzând cu ochii. Era sâmbătă dimineaţă. Veterinarul lucra în acea zi de la ora 12. Trebuiau luate urgent măsuri.

Rolul de salvator i-a revenit vecinei – o evreică de 75 de ani, fost ginecolog, pensionară. Trezită nitam-nisam, bunicuţa, păpădie dumnezeiască cu ochi albaştri, un pic a bombănit, dar nu a putut să refuze. Atent, spălându-şi mâinile costelive, îmbrăcând mănuşile vechi de cauciuc, cu pas încrezut de biruitor a intrat în bucătărie.

– Motănaşule, deschide guriţa.

În mâinile ei lucea de la razele soarelui ceva care semăna cu ciocul unei raţe, un bold.

Isteţimea mea înnăscută mi-a şoptit că acest aparat cu mult curaj putem să-i spunem 3,14-metru. Presupunerile mele le-a aprobat soţia, care a oftat, s-a roşit şi s-a ascuns timidă  în baie. Motanul s-a speriat, crezând că acest instrument i se va băga în gură şi a trecut la apărar, zgârâind-o puţin pe salvatoare.   Lupta s-a sfârşit cu un nock-out tehnic şi cu avantaj  pentru una dintre părţi. Pe când bunicuţa, dorindu-i pisicii diferite şi chinuitoare morţi, îşi lega ranele, eu cu ajutorul unui prieten, am dat de telefonul fetei- veterinar. Ne-am înţeles pentru ora 9.

— Pe mine mă cheamă Elena şi tu îmi vei ajuta – a afirmat ea. Nu te temi de sânge?

–  Mă tem, desigur, dar ce să fac…

La acest moment, motanul a umplut toată geanta sportivă în care era pus pentru transportare şi trebuia să tăiem geanta. Făcându-i o injecţie în coapsă, Elena a fugit să se pregătească de operaţie.

— El acuş o să adoarmă.

Motanul nu adormea. Peste cinci minute injecţia a fost repetată. Apoi iarăşi. În sfârşit, după jumătate de oră, când Elena i-a pus doza pentru viţel, pătimitul a adormit.

Pe mine mă apucau greţurile de îndată ce ea a început să lege labele de masă. Nu suport mirosul de medicamente. Întorcându-l pe motan cu burta în sus, ea m-a impus să îi ţin capul şi introducând penseta în gura motanului a scos de acolo osul blocat.

— Asta nu e de ajuns. Trebuie să-l dezumflăm şi neapărat să protejăm traheea. Eu voi tăia , dar tu ţine-i gâtul. Poţi să nu te uiţi.

Uşor de spus- ţine gâtul – motanul la acel moment se asemăna cu o mănușă umflată şi înţelesul de gât nu era clar. Phiiiiii – uşor s-a auzit de la motan, când a făcut prima tăietură. Am simţit un uşor miros de peşte. În aceeaşi clipă am adăugat aroma supei de ieri, cotletul de dimineaţă, cu evantaiul împrăştiindu-le în jurul mesei de operaţie.

– Gata. De parcă nimic nu s-a întâmplat. Acum îl dezumflăm.

Şi am început cu 4 mâini să scoatem aerul prin tăietura de la gât, de parcă am dezumfla salteaua de pe plajă. După ce motanul semăna cu un balon umflat a început cel mai interesant lucru – OPERAŢIA! După părerea mea, când s-au tătiat pisicile la practica din facultate Elena a lipsit. Acest subiect i-a scăpat. Căutarea traheei s-a transformat în căutarea unui vas submarin. Dacă nu era priceperea mea, era să căutăm până azi. Cu săpun unge – unde vor fi balonaşe, acolo e şi gaura. Acum am luat instrumentele, cum se cuvine. Şi mi-am amintit, cum la Bulgakov am citit despre traheotomie. Taie, zic, mai adânc.

A găsit…

Motanul în acel moment a început să îşi revină şi să se mişte pe masa de operaţii, a muşcat-o pe Elena, a reuşit să elibereze labele din spate şi a dat jos toate instrumentele. Apoi, mi-a zgârâiat mâinile şi a încercat să se scoale. Femeia hotârâtă , împingându-mă pe mine, cu pieptul a ţinut  Motanul pe masă şi i-a dat aghiasmă, dar nu mai ţin minte, fiindcă mi s-a făcut rău…

La ora trei dimineața, grăbindu-se la  toaletă  cu capul înainte şi împleticind picioarele, soţia a fost întâmpinată de o fiinţă şchioapă care se legăna şi scotea sunete ascuţite.  Începea să-şi revină şi dorea să mănânce. După ce a mâncat, s-a urcat la noi în pat şi a început să îmi lingă mâinile. Prima oară s-a întâmplat. Presupun că aceasta a fost manifestarea mulţumirii. Ochii ficşi erau larg deschişi şi pe ei se vedeau părul lipit şi resturi de gunoi.  „Fiecare om seamănă ce poate şi culege roadele. ”

Să se îngâmfeze Motanul treptat a încetat, dar să miaune aşa şi nu s-a învăţat. Şi acea coadă de peşte nereuşit gătită în ziua următoare el a găsit-o şi a mâncat-o, pentru el acesta era un lucru de principiu. Pentru că drumul luptătorului este drumul morţii.