Acest băiat nu avea bani nici de mâncare. Ceea ce a făcut proprietarul magazinului i-a uimit pe toți

Într-o zi am intrat într-un mic magazin alimentar să-mi cumpăr lapte și cartofi. Dintr-odată am zărit un băiețel slab și palid, îmbrăcat în haine ponosite și murdare, ce se uita cu jind la mazărea proaspătă de pe raft.

Am plătit la casă pentru produsele achiziționate și am atras atenția la prețul mazării, întrucât copilul tot stătea și se uita la ea. Chibzuind la situația de față, am auzit întâmplător conversația dintre domnul Miller, proprietarul magazinului, și băiatul în zdrențe.

„Bună, Harry”, s-a adresat Miller băiatului. „Cum te simți azi?”

„Bună ziua, dle Miller. Sunt bine, vă mulțumesc. Stau și admir această mazăre, e atât de frumoasă…”

„Da, e una de treabă. Cum se simte mama ta?”

„I se face tot mai bine pe zi ce trece!”

„Mă bucur. Pot să te ajut cu ceva, Harry?”

„Nu, dle. Vreau să continui să admir mazărea.”

„Poate vrei să iei un pic din ea?”

„Nu dle. Nu am cu ce plăti.”

„Ei bine, poate ai ceva de vândut? Unii copii îmi vindeau mărgele de sticlă în schimbul hranei.”

„Și eu am mărgele de sticlă!”, Harry a început să scotocească prin buzunare. „Dar am doar una.”

„Zău? Lasă-mă să mă uit la ea”, a spus Miller. Băiatul a întins mâna în care ținea o bilă de sticlă albastră.

„E frumoasă, nu-i așa?”

„Desigur”, a răspuns Miller analizând bila.

„Doar că e albastră, iar eu am nevoie de una roșie. Ai acasă o bilă similară, dar roșie?”

„Cred că da. Trebuie să caut.”

„Uite cum vom face. Ia cu tine acest pachet cu mazăre verde, iar data viitoare când vei trece pe lângă magazinul meu – îmi vei aduce bila.”

„Neapărat, dle Miller!”

Doamna Miller, care stătea în apropiere, s-a apropiat de mine să mă ajute. Văzând interesul meu pentru discuția celor doi, aceasta zâmbind mi-a afirmat: „În acest oraș trăiesc încă doi băieți la fel de sărmani. E atât de groaznică și cumplită viața. Jo iubește să negocieze cu ei. El le vinde mazăre, mere, tomate și alte produse alimentare și cumpără de la ei mărgele de sticlă. Mai întâi le spune că nu-i place culoarea albastră, iar când aceștia revin cu culoarea dorită, acesta o refuză și pe ea. Îi trimite pe copii acasă cu pachete pline de hrană și le spune să revină cu bile portocalii sau verzi. Și așa de fiecare dată.”

Am părăsit magazinul cu un zâmbet pe buze, uimit de bunătatea acestui om.

După un timp, m-am mutat la Montana, dar deseori îmi aminteam de domnul Miller, băieții și schimbul pe care îl făceau ei. Au trecut câțiva ani, iar recent i-am vizitat pe prietenii în Colorado, unde și am aflat că Jo a decedat.

Am mers împreună cu prietenii mei la înmormântarea lui. Acolo m-am salutat cu rudele răposatului, exprimându-le condoleanțele mele. În fața noastră stăteau trei bărbați. Toți arătau decent: unul din ei era în uniformă militară, iar ceilalți doi erau îmbrăcați în costume de culoare închisă și cămașă albă.

Toți s-au apropiat de doamna Miller și fiecare din ei a sărutat-o pe obraz, șoptind ceva la ureche și trecând la sicriul domnului Miller pentru a mângăia pentru ultima dată mâna rece a persoanei care i-a păzit de foame.

A venit rândul nostru să ne întâlnim cu doamna Miller. Eu m-am apropiat de ea, i-am spus cine sunt și i-am povestit despre istoria cu schimbul hranei pe bile de sticlă. Ochii ei sclipeau. Ea m-a luat de mână și m-a dus la sicriul soțului ei.

„Acești trei tineri care tocmai au ieșit afară sunt băieții despre care v-am povestit. Ei mi-au spus că apreciază tot ceea ce Jo a făcut pentru ei. Acum că soțul nu-și poate schimba părerea despre culoarea sau mărimea bilei, băieții au venit să-și plătească datoria față de el. Noi niciodată nu am fost înstăriți, dar acum Jo poate să se simtă cel mai bogat om din lume.”

Cu dragoste și afecțiune aceasta a ridicat degetele neînsuflețite ale soțului ei decedat. Sub degete sclipeau trei bile de sticlă roșii…