Poveste emoționantă: Am găsit în stradă o pisică, am luat-o acasă, dar ea mă trata cu suspiciune!

Am găsit în stradă o pisică. Am ieșit să arunc gunoiul și nu am putut să trec pe lângă acest biet animăluț. L-am adus acasă, i-am făcut o băiță și l-am curățat. Prima lună, Pufosul era atent, păstra distanța, studia toate colțișoarele noi.

În sfârșit, s-a obișnuit cu prezența constantă a mâncării în bol, cu faptul că poate dormi unde vrea și peste tot este curat și uscat. Dar, s-a dovedit că pisoiul meu nu credea în această fericire care a dat peste el pe neașteptate și căuta în ce constă trucul. Am invitat-o pe prietena mea, am decis să mă laud cu animalul meu de companie.

Pufosul a întâmpinat-o cu o privire răutăcioasă, a decis că ea ar putea să-i ia locul și, după civilizație, nu își dorea să se obișnuiască iar cu gunoiștea. În timp ce discutam, el a dispărut. De tot. Nu era nicăieri, nici în baie, nici sub canapea. Am început deja să mâ gândesc că pisoiul și-a luat cheile și a plecat. Am decis să-l așteptăm, doar nu o să se ascundă veșnic. Așa și nu a venit, am început să-l căutăm din nou.

De trei ori am cotrobăit tot apartamentul, nu era nicăieri, a dispărut! Nu știu ce m-a făcut să mă uit după canapea. Și acolo!!! Între perete și canapea, cu ghearele celor patru labe înfipte în canapea, atârna pisoiul meu! Nu știu cât timp a petrecut stând așa, dar nu dorea deloc să fie scos de acolo.

În cele din urmă, pisoiul a fost scos, l-am luat atent și l-am îmbrățișat. Pufosul era atât de speriat că va fi alungat, încât s-a agățat de mine și și-a ascuns capul sub bărbia mea. După ceva timp, pisica și-a revenit. Acel comportament nu s-a mai repetat, Pufosul a început să aibă încredere în mine.