O să te miște această istorie! Două ființe fără rațiune și-au salvat reciproc viața!

Era odată un câine, care era foarte bătrân. Avea atât de mulți ani încât toți cei care veneau în ospeție întrebau: „Ce mai face moșul? E viu încă?” Câinele nu se supăra din această cauză, el știa că nu mai are mult de trăit.

Dar continua să existe, chiar dacă mergea tot mai greu și respira tot mai rar. Avea pleoapele căzute și coada la pământ. Nu mai avea poftă de mâncare, iar terciul său preferat de ovăz nu-i mai aducea nicio plăcere.

Majoritatea timpului, câinele îl petrecea culcat pe covorașul lui. După ce toți maturii plecau la serviciu, iar fiica stăpânei – Ana, la școală, câinele ieșea la plimbare cu bunica, lucru care nu-i plăcea deloc. El o îndrăgise pe Ana atât de mult, încă de când era bebeluș, apoi și mai mult, când a început să facă primii pași, sprijinindu-se de el… Ana îl lua peste tot cu ea. Câinelui cel mai mult îi plăcea să-i urmărească pe copii cum se joacă. Acum însă prietenii Anei erau deja mari, cu toții erau mari, aveau alte interese. Și Dan, băiatul neascultător din curte, care o acosta pe Ana, s-a maturizat.

Seara el continua să iasă la plimbare cu mica sa stăpână, aceste momente îi răscoleau amintiri frumoase. Era toamnă și afară ploua încet. Ambii mergeau pe același traseu ca de obicei, dintr-odată câinele a auzit un sunet necunoscut, straniu… S-a smuls din toată puterea din mâinile Anei și a fugit spre un tufiș, de acolo se auzea ceva neobișnuit. Un pisicuț mic și pufos, care abia-și deschise ochii, era blocat de o frânghie. Câinele a apucat-o cu colții, după câteva smuncituri a rupt-o, apoi a apucat foarte gingaș cu gura pisoiul și i l-a adus Anei.

La prima vedere, Anei i s-a părut că iar îi aduce vreo chestie scârboască, cum făcea de obicei, dar nu, era un motănel neajutorat, flămând și ud.

Ana l-a luat repede și au mers fuga spre casă.

Pisoiul a supraviețuit, stătea cuminte în afara momentului când omul căruia i se spunea „Veterinar” îi înfigea în blăniță un ac mare și ascuțit. Însă peste 3 zile, acest om n-a mai apărut și pisicuțul a devenit mai vioi, mai jucăuș, mai relaxat, spre deosebire de câine, care pe zi ce trece se simțea tot mai rău și tot mai puțin se ridica de pe covorașul său.

De aceea, într-o zi, omul căruia i se spunea „Veterinarul” a venit din nou. Toată familia s-a strâns lângă el, au avut o discuție săracă în cuvinte, dar foarte tristă. Ana avea ochii în lacrimi. Veterinarul avea să-i facă câinelui ultima injecție din viața sa. Cu acul pregătit, veterinarul s-a apropiat de câine, moment în care pisoiul a ieșit de sub scaun, s-a pus în fața câinelui și și-a curbat spatele, ridicându-și coada.

Veterinarul s-a ridicat și le-a zis celor din casă: „Pisoiul n-o să-mi permită să-i fac injecția, luați-l de aici”. La care Ana a țipat: „Nu, vă rog, nu faceți asta, lăsați să se întâmple totul de la sine. Nu așa, vă rog!”

Veterinarul a plecat, iar apoi au plecat și ceilalți… A rămas doar bunica, ce avea ca de obicei treburi pe la bucătărie și ghemotocul pufos, care dormea lângă câinele, care respira tot mai greu.

Au devenit cei mai buni prieteni și vor fi alături unul de altul atât timp cât va fi nevoie.