O pildă revoltătoare care te va lăsa fără cuvinte. E despre societatea nemiloasă în care trăim…

Veneam seara de la antrenamente și când colo văd un bătrân care a căzut și nu putea să se ridice. Oamenii treceau pe lângă el ocolindu-l, iar el mormăia ceva sub nas și stătea cu mâna în sus, în speranța ca cineva să-l ajute.

Eu de mică am fost învățată de către părinți să-i ajut pe cei care au nevoie. Mă apropii de el și îl întreb dacă să-l ajut, el însă nu putea să-mi răspundă nimic clar, doar întindea mâinile spre mine.

O femeie care trecea pe alături mi-a zis să mă țin mai departe de el, că e beat, murdar și aș putea să capăt vreo infecție de la el.

Uitându-mă mai bine, am observat că mâinile sale erau în sânge. Nu puteam să-mi dau seama ce a pățit, doar am văzut că avea o pungă cu cioburi de sticlă lângă el. Am luat repede un șervețel și i-am șters mâinile, după care l-am ridicat încet în picioare. Așa cum nu a putut să-mi spună unde locuiește a început să-mi arate direcția în care să merg. Ajunși la un bloc cu multe etaje, în aceeași curte, bătrânul mi-a arătat pe degete 2 cifre pe care să le formez la ușa de la intrare.

Am înțeles că e vorba de numărul apartamentului său, am sunat și a răspuns cu glas tremurând o femeie. Bătrânul a  bodogănit ceva din nou și imediat afară au ieșit o femeie și un bărbat. Văzându-l pe bătrânel, au răsuflat ușurați, iar bărbatul l-a luat în brațe și l-a dus în casă.

Femeia nu știa cum să-mi mulțumească. Mi-a povestit cu lacrimi că e tatăl ei, ce a luptat pe front, iar pentru a nu fi luat ostatic și a nu fi silit să vorbească, el și-a rănit limba, însă din cauza medicinei precare de atunci, infecția ce a pătruns i-a afectat limba și mai tare și a fost nevoie să-i fie tăiată jumătate din ea. Deși nu putea să vorbească, bătrânul nu stătea fără rost, el obișnuia să strângă din curte cioburi de sticlă aruncate de niște tineri huligani, așa încât copiii mici să nu se rănească. Noi am fost plecați la serviciu, iar când am văzut că el nu este acasă,  am început să-l căutăm peste tot, dar nu am reușit. Ne gândeam să sunăm la poliție, dar iată că l-ai adus tu și acum nu știm cum să-ți mulțumim.

Eu i-am zis că nu e nevoie de nimic, m-am pornit spre casă și am început să plâng. Nu puteam să-mi dau seama de ce oamenii sunt atât de cruzi, nemiloși și indiferenți. Oamenii își fac concluzii bazate pe prejudecăți și se tem să se apropie cel puțin să întrebe: „Aveți nevoie de ajutor?”. E pur și simplu revoltător…

Sursa