Nu exagera niciodată prostia inamicilor și loialitatea prietenilor!

Nu te grăbi să ai încredere și să oferi cu generozitate proprietățile tale personale oamenilor, care te vor face să suferi; în cel mai bun caz, din cauza indiferenței lor față de necazurile tale, în cel mai rău caz – din cauza necazurilor, pe care ei înșiși ți le vor provoca.

Jack London

Scriiorul Jack London și-a pus capăt zilelor. Spre sfârșitul vieții (atunci când avea doar 39 de ani) suferea de o depresie severă, făcea abuz de alcool și își pierduse interesul față de tot ceea ce îl înconjura.

Cu toate că el era, cum se spune, un macho, un bărbat adevărat: a participat și la „Goana după aur”, a lucrat ca corespondent de război, un om curajos și neînfricat, cel mai bine plătit scriitor al timpului său.

În fiecare zi scria câte o mie de cuvinte, romanele sale erau distribuite în tiraje imense, avea milioane de fani în întreaga lume. L-au adus până la moarte, așa-numiții „prieteni”. Pentru aceștia, scriitorul romantic a construit un adevărat palat din piatră roșie deosebită (apropo, refractară).

El a numit-o „Casa lupului” și a început să invite în ea scriitori, poeți, diferiți „filozofi vagabonzi” suspecți să trăiască cu el, îi hrănea, le dădea de băut, îi furniza cu bani de buzunar.

Într-o bună zi, casa a fost cuprinsă de flăcări. 

A fost incendiată din interior și în mai multe locuri simultan – altfel, această structură grandioasă nu putea să ardă până la cenușă, lăsând scriitorul cu o mulțime de datorii. Adică, anume amicii săi i-au incendiat casa. Încercând să găsească o soluție, Jack London a început să scrie și mai mult, luptând cu crizele de depresie și lipsa de dorință de a trăi. Apoi, într-o bună zi, a auzit pe unul dintre prietenii săi spunând: „Lui Jack i se dau prea ușor banii. Trebuie să-l ajutăm să-i cheltuiască!”

Aversiunea față de oameni a pus stăpânire pe nefericitul Jack London. El nu mai scria nimic, doar bea din ce în ce mai mult, iar până la urmă slujitorul lui l-a găsit fără suflare, iar lângă el se afla o bucată de hârtie, pe care nefericitul scriitor a calculat o doză letală de opiu.

Edith Piaf

O gașcă de trândavi îi înconjura aproape pe toți oamenii talentați și măreți. Nu este o excepție și legendara Edith Piaf. Nu era proastă, dându-și seama că toți acești așa-numiți prieteni erau doar niște paraziți, cărora, în esență, nu le păsa deloc de ea. Odată ei toți au mers la un restaurant pentru a lua cina copioasă în compania renumitei vedete. Piaf s-a uitat brusc la chipurile lacome ale „prietenilor” ei și a comandat doar cartofi.

Nimic mai mult. Prietenii au râs în mod deliberat de stranietățile artistei – ei doar contau pe o continuare complet diferită a serii.

Altă dată, Piaf și-a adunat toate bijuteriile, le-a arătat prietenilor. Apoi, sub privirile lor și-a aruncat tot aurul și diamantele în toaletă. Un truc nebun, dar într-un fel poate fi înțeles. Atunci când un om moare de ciroză, care și-a petrecut toată copilăria și tinerețea în foame și sărăcie, privește pătrunzător la fețele dragilor prieteni și le vede sufletele.

Iar prietenii lui Iulius Cezar, în general, l-au înjunghiat în cel mai josnic mod posibil. Era un bărbat cu o minte excepțională și o experiență bogată de viață, dar atunci părea să fie orb și surd, fără să asculte vreun avertisment. Soția lui, Calpurnia, l-a rugat să nu meargă la Senat în ziua fatidică a crimei, dar Cezar nu a ascultat-o. Cineva i-a înmânat o fițuică cu un avertisment pe drum, dar Cezar nu a citit-o.

Iată de ce trădarea este atât de îngrozitoare și cruntă, pentru că este imposibil să te protejezi de ea și să te salvezi, întrucât provine de la cei mai apropiați oameni, pe care îi iubim și în care avem încredere.

De aceea, Dante în „Divina Comedie” i-a pus pe trădători în cel mai groznic cerc al iadului – se pare că a avut și el un prieten sau pe cineva în care zadarnic a avut încredere.

Cu toate acestea, există și prieteni adevărați în lume. Ce-i drept, exemplele pot fi numărate pe degete, dar totuși – există!