Motivele pentru care plâng copiii și nu se destăinuie părinților

Da, ieri a fost cea mai grea zi din viața mea! Nu mi s-a întâmplat nimic mai dureros, nici când am fost copil, nici acum.

Într-o zi, după o plimbare cu fiica mea cea mai mică, Maria, am revenit cu ea acasă și am început să facem puțină ordine în bucătărie. Daniela a revenit curând de la școală, și mai târziu am luat-o pe Alina de la grădiniță și ne-am alăturat grupului nostru femenin acasă.

Mai spre seară fetele au început să se certe, eu le-am despărțit, le-am mustrat ca să se calmeze. Cu alte cuvinte, o situație obișnuită care se întâmpla în cercul nostru veninos.

Mai târziu a revenit și soțul după o zi grea de muncă și prin cuvinte dulci și adulmecătoare le-a calmat și le-a împăcat pe vrăbiuțele certărețe. Fetele i-au vorbit despre ranchiuna pe care o purtau una alteia și despre necazurile lor. După cele relatate, totul a revenit la normal și casa din nou s-a umplut de râs și strigăte copilărești.

Și doar fiica mea cea mai mare, Dănuța, părea a fi încă supărată. Se uita la mine cu ochii ei mari și triști de parcă dorea să-mi spună ceva.

„Dănuța, vrei ceva să-mi spui?”, – am întrebat eu.

„Da, mamă”, – mi-a răspuns fiica.

Ne-am închis în odaie și ne-am așezat față-n față. Am văzut cum ochii micuței mele s-au umplut de lacrimi și atunci am glăsuit: „Ei bine, spune-mi ce ai, nu tăcea..”

Și Dana a vorbit: „Mamă, știi bine că te iubesc foarte mult, dar acum nu aveai dreptate…Doar pot spune că nu ai avut dreptate?” – „Sigur că poți!”

„Am avut o ceartă gravă cu fetele, iar tu în loc să te interesezi ce s-a întâmplat, ne-ai mustrat și ne-ai alungat din bucătărie. Eu le-am rugat să te ajutăm toate împreună, să facem puțină ordine, iar ele s-au opus. Eu am rămas ofensată, am vrut să mă îmbrățișezi. Iar tu te-ai enervat în schimb și ne-ai mustrat.”

Eu mi-am cuprins fiica și am rugat-o să mă ierte.

Iar ea continua să vorbească, povestindu-mi lucruri de care nici nu bănuiam. Lucruri la care nici nu mă gândeam, deși credeam că suntem unite și avem încredere una în alta.

Ea continua să-mi povestească de parcă se debarasa de tot negativul acumulat în sufletul ei, de toată durerea, pe care eu, mamă, i-am provocat-o în tot acest timp.

Mi-a povestit despre rățușca din hârtie pe care a conecționat-o pentru mine la doar 5 ani și despre mine când am certat-o pentru hârtia și lipiciul împrăștiate pe podea. Iar ea încă mult timp dormea cu acea rață sub pernă, întristată că mama nu are nevoie de ele.

Mi-a spus că atunci când s-a născut Alina, ea dorea să fie din nou cea mai mică în familie, pentru că îmi petreceam tot timpul cu nou-născutul. Dorea ca eu s-o îmrățișez și să o sărut pe frunte. Și chiar a început să gângurească ca bebelușii pentru a atrage atenția asupra ei..iar eu am reacționat ca: „Nu te strâmba!”

Mi-a spus cum cineva a obijduit-o la școală și ea dorea cu atâta jind să vorbească cu mine despre ceea ce s-a întâmplat, iar eu am fost ocupată și în grabă i-am strigat: „Mai târziu!”

Cum a făcut un desen la școală și se grăbea acasă să-mi arate mie, iar eu am mustrat-o pentru o notă de trei.

Mi-a mărturisit că sunt foarte bună, doar că un pic impulsivă. Că în fiecare seară plonjează în pătucul ei și visează la o mamă liniștită și afectuoasă, și la momente fericite în sânul familiei cum ar fi coacerea plăcintelor împreună cu toți membrii, chiar și cu tata. Și nu e nimic că toată bucătăria va deveni albă de făină, în schimb va fi distractiv și vesel. Cum se supăra când mama și tata aveau discuții gălăgioase și se ruga să nu se mai repete acele momente între noi doi.

Ea tot vorbea și îmi povestea ceea ce o deranja tot acest timp..iar eu stăteam lângă ea înlemnită cu lacrimi în ochi și o ascultam.

„Mămico, nu te-am jignit recunoscându-ți toate astea? De multă vreme vroiam să-ți povestesc, dar îmi era frică. Am fost la biserică și m-am destăinuit lui Dumnezeu. Astăzi am decis să mă deschid și ție și mă simt atât de liberă!”

Nu, fetița mea, nu m-am supărat deloc. Pur și simplu mă doare că atât de repede am uitat că și eu am fost copil cândva.

Am uitat de momentele când plângeam că nu eram ascultată de părinți pentru că lucrau zi și noapte și mai mereu era ocupați. Și singura ființă cu care puteam vorbi pe șleau era câinele meu de pluș pe nume Bim.

Cum vroiam la vârsta de 6 ani să fac părinților un cadou de Anul Nou și am confecționat o căsuță din carton. Entuziasmată m-am grăbit spre odaia lor să le arat obiectul handmade, iar ei erau ocupați cu alte probleme și discuții aprige și m-au ignorat ordonându-mi: „Mai târziu. Mai bine mergi și fă ordine în camera ta”.

Cum plângeam din cauza oamenilor și lucrurilor care îmi păreau importante, iar ei îmi spuneau: „Gata cu lacrimile! Nu-ți bate capul cu niște prostii!”

Și atunci mi-am promis că în familia mea va fi totul diferit. Că niciodată nu-mi voi permite atâta nepăsare și neglijență față de copiii mei.

Cât de repede părinții uită de jurămintele și promisiunile lor. Cât de repede aceștia uită de amintirile din copilărie. Cât de importanți, aroganți, nesimțiți, neglijenți și severi devenim. Și cât de ușor îi rănim pe copiii noștri cu aceleași instrumente cu care ne-au rănit cândva părinții noștri. De ce considerăm că ceea ce-i dojenește nu prezintă nicio importanță? De ce nu-i ascultăm?

Dănuța, dragă! Ai crescut și te-ai schimbat atât de mult. Ai împlinit 10 ani deja. Nu mă mai privești în roz cum o fac toți copiii mici, mă vezi așa cum sunt eu, cu toate neajunsurile mele. Îți sunt recunoscătoare pentru asta! Acum trebuie să învăț să fiu mama copiilor adulți.

M-ai ajutat să-mi analizez viața din altă perspectivă. Și vreau să știi că tu și surioarele tale sunteți cel mai frumos lucru care s-a întâmplat în viața noastră până acum. Atât de mult ne dorim să fiți fericite și să nu mai apară motive pentru astfel de discuții.

Am discutat despre foarte multe lucruri  și toată seara ma petrecut-o împreună, amândouă bocite și fericite.

Da, ieri a fost cea mai grea și totodată cea mai frumoasă zi din viața mea. O zi din noua mea viață în care eu voi încerca să vă aud și să vă ascult, scumpele și iubitele mele.

În acea noapte, i-am sărutat pe fiecare din ele pe frunte înainte de somn. „Iartă-mă, Dănuța”, ia-m șoptit eu. „Eu te iubesc, mămico” – mi-a răspuns ea.