Mărturisirea unui medic de ambulanță: „Nu îmi mai este milă de oamenii obișnuiți, doar de copii!”

„Lucrezi puțin – nu ai CE mânca. Lucrezi mult – nu ai CÂND mânca.” 

„Munca începe în mașină”

Lucrez într-o echipă de resuscitare, dar nu avem suficienți medici. De multe ori o parte din tură lucrezi singur cu paramedicul pentru întreaga brigadă.

Apelurile frecvente, de tipul „acasă, inconștient” se dovedesc a fi nimic altceva decât fleacuri. De exemplu, bătrâna nu și-a verificat tensiunea, dar a luat pastilele prescrise de medic. Cele pe care trebuie să le ia în fiecare zi. Rezultatul: tensiunea a scăzut, bătrâna a decis că moare.

Munca începe deja în mașină. Încă nu ai ajuns dar deja verifici tot ce ai nevoie să iei cu tine. Intoxicație? Trusa de spălare la îndemână. Și-a pus capăt zilelor? Balonul cu oxigen trebuie să fie în apropiere. Un copil? Geanta „Pediatrie” în gât…

Sunetul sirenei semnifică că zburăm. Totul se face din mers. Cutia cu medicamente în partea dreaptă, punga cu soluții în stânga, cardiograful în geantă din stânga, targa pe dreapta. Totul este amplasat la îndemână.

„Dacă totul este serios, oamenii nu ne ceartă, ci ne roagă”

Dacă suntem întâmpinați, înseamnă că într-adevăr este grav. Cei care ne întâlnesc nu ne învinuiesc, de obicei, că am ajuns prea greu. Ne roagă, cât mai repede și încearcă printre lacrimi să spună ce s-a întâmplat.

Dacă e să lăsăm toate lucrurile mărunte la o parte, toate casele și apartamentele sunt aproximativ aceleași: pereți, tavan, podea, ferestre. Există detalii care dau în vileag individualitatea proprietarilor. Unele felicitări, fotografii cu chipuri fericite pe ele, suveniruri cu date și locuri, desene de copii.

Iar mirosul… Fiecare apartament are propriul miros unic. Nu aș putea să-l explic. Unic.

Tu vii acolo ca o hienă la ospăț. Vii mereu doar atunci când lumea proprietarilor acestei case se prăbușește. În spatele tău vine întotdeauna necazul, iar tu ești avangarda lui… Oamenii te privesc cu frică… Ei se tem nu de tine, ci de ceea ce vine împreună cu tine.

Supraviețuirea este extrem de scăzută. După un stop cardiac, aceste femei, bărbați, bunici au prea puține șanse. Cum să le spunem rudelor asta? De obicei, zicem așa: „Vom face tot ce ne stă în puteri!”, iar dacă ne distrag atenția: „Mergeți în altă cameră, lăsați-ne să ne facem treaba!”

Ei își doresc frenetic să se întâmple o minune și mama, tatăl, soțul, soția să trăiască. Ei nu cred până în utlima clipă, că lumea lor mică s-a prăbușit și că nu va mai fi la fel ca înainte.

„Așa ne este lucrul”

Părăsind casa, transpirat și adesea murdar de sânge sau vomă, încerc să nu mă uit în ochii rudelor. Nu îmi este rușine că nu am reușit să fiu de ajutor. Îmi este frică să rețin aceste priviri.

Câți au fost și câți vor fi? Este imposibil să îi țin minte pe toți. Altfel nu se poate.

O altă chemare, o altă lume prăbușită, o altă tragedie. Nu poți să-i ții minte pe toți, nu ai voie să ai remușcări și să simți. Așa ne este lucrul.

Foarte curând devii indiferent. După câțiva ani de slujbă te transformi într-un „ticălos” moral. Mi-e rușine să recunosc, dar deja de multe ori nu-mi mai pasă.

Nu-mi pare rău de bețivi, nu-mi pare rău de oamenii obișnuiți care suferă, nu-mi pare rău de bătrâni. Sunt foarte mulți, iar unii dintre ei mor în prezența ambulanței.

Îmi pare rău de tineri, de copii. Uneori, după cazuri cu bebeluși, pot petrece restul turei în tăcere. S-a întâmplat să nu vorbesc chiar zile întregi. Pur și simplu nu ai dorința de a vorbi cu nimeni.

„O echipă deosebită”

La urgență lucrează o echipă specială. Nu știu unde mai sunt din astea. Nu demult am auzit: „Dacă lucrezi în acest domeniu și ai ajuns într-un loc necunoscut, atunci mergi spre o ambulanță. Acolo te vor hrăni, îți vor da de băut, te vei odihni și îți vor da bani de drum spre casă”.

Nu am auzit niciodată un râs mai sincer și contagios decât în camera de fumat a celor de la urgență.

Toți pe care îi știu, că lucrează în ambulanță de mai bine de cinci ani, au probleme de sănătate. Unii, dintre cei care lucrează în echipa de resuscitare de mai bine de șapte ani, au așa-numitul sindrom „burnout emoțional”.

Adesea aceste afecțiuni trec în psihoze, apoi în tulburări mintale grave. Am citit un articol care descrie modalitățile de a evita aceste stări. Pe mine m-au ajutat cărțile.

Mult mă ajută familia, mă scapă de amintiri și stări negative.

Când soția stă pe genunchiul drept, fiul cel mare pe cel stâng, iar fetița mai mică stă agățată de gâtul meu… simt că pot face orice. Și încă puțin mai mult. Principalul lucru este să îi îmbrățișez și să-i sărut mai des, pentru a nu uita, de dragul cui fac ceea ce fac.