Mama insista să mă trezesc la trei dimineața și să gătesc dejunul pentru soț! Nu a ieșit nimic bun din asta!

Mă trezesc la șase dimineața. Îmi pregătesc fiica pentru grădiniță. Înainte, îi pregăteam dejunul lui Vlad. Dar, soțul meu și-a schimbat serviciul, totodată și programul de lucru și regimul de veghe: se trezește la trei dimineața, ia cina la cinci jumătate seara și după asta se culcă. Indiferent dacă e zi lucrătoare sau e o zi liberă.

Mi s-au adăugat multe obligațiuni: nu numai nevoile casnice sunt pe umerii mei, dar trebuie să iau și copilul de la grădiniță. Serile cu copilul sunt pe mine și nu cumva să-l trezim pe tata, care noaptea trebuie să plece la muncă.

Cu timpul, la oboseală s-a adăugat și cicăleala mamei mele, căci la acel moment trăiam împreună. Acum, s-a mutat la bunica mea și toate astea datorită convingerilor ei că o soție bună trebuie să-și hrănească soțul chiar și la trei dimineața.

Totul a început cu trezirile nocturne:

-Du-te și fă-i soțului micul dejun! – îmi cerea mama. -Îl vei petrece și apoi te vei culca înapoi!

Iar eu nu pot așa. Dacă m-am trezit, gata, nu mai adorm înapoi. Și Vlad nu e un bebeluș, ci capul familiei, are mâini și picioare, are un cuptor cu microunde. Dar ea nu mă auzea.

-Nu îl vei hrăni tu, va începe să ia micul dejun cu alta! Eu vreau să te ajut!

Hm, aș fi curioasă să o văd pe acea alta. Madame, care s-ar fi trezit cu bucurie la ora trei și l-ar fi hrănit grijulie. În fine, am rugat-o pe mama să nu se implice.

Văzând că asta nu funcționează cu mine, mama a trecut la Vlad. Și știți, el a început să vadă un oarecare adevăr în cuvintele ei: el doar lucrează! Și, după cuvintele lui, nimic nu s-a schimbat: da, ora de trezire e un pic mai devreme, dar soția a rămas aceeași.

Explicațiile și argumentele mele nu au ajutat. Soțul o ținea una și bună. Și cum să nu te încăpățânezi, când ai în spate așa un grup de susținere?

Ei chiar au încercat să mă atace împreună. Am răbdat. Mă certam, luptam, sperând că ei se vor calma. Dar, degeaba. Mi-am pierdut rămășițele de răbdare când au conectat-o și pe fiica noastră. Într-o zi, întorcându-ne de la grădiniță, fiica mi-a spus că eu nu-l iubesc pe tatăl ei, pentru că nu vreau să-l hrănesc și bietul de el este nevoit să lucreze flămând și slăbit. Ei bine, dacă i-ar fi spus-o bunica, dar așa și tata i-a confirmat-o.

Nu am putut să le iert așa ceva.

Acum îmi dau seama că oboseala a jucat un rol imens: nu îl vedeam pe Vlad zile întregi, permanent era la serviciu, seara cu o mână mă jucam cu păpușile iar cu alta găteam cina. Făra a fi ajutată de cineva. Și încă și aceste certuri din cauza dejunului…

M-am aprins. Am trimis-o pe mama să trăiască la mama ei. I-am propus lui Vlad ca mama lui să aibă grijă de el, să-l hrănească cu mâncare caldă, în timp ce oamenii normali dorm.

Acum, am rămas doar eu cu fiica mea de trei ani în apartament. A trecut o lună și nouă ne este bină: seara nu trebuie să umblăm în vârful degetelor, mama nu bombănește la fiecare pas, venind de la serviciu eu nu sunt nevoită să descurc grămezile de veselă murdară și să adun soșete prin tot apartamentul.

Mama mă roagă să se întoarcă la noi. Am o bunică foarte severă, viața împreună cu ea nu e deloc dulce. Îmi promite că nu va interveni niciodată în viața mea de familie. Dar, discursul ei nu m-a impresionat deloc.

Vlad a venit o singură dată. Mi-a spus că și-a schimbat serviciul. Vrea să se întoarcă în familie. Și-a cerut scuze. Eu i-am cerut timp să mă gândesc.

Eu simțeam că mă sufoc. Atât fizic, cât și moral. Oamenii mei apropiați au creat o coaliție împotriva mea. Mă hărțuiau, au încercat să mă manipuleze cu ajutorul copilului. Nu mai pot avea încredere nici în mama, nici în soțul meu. Mă gândesc la divorț, dar nu mă pot decide. Fetiței îi este dor de tată și întreabă permanent de el.

Să-l iert? Să-l primesc înapoi? Cum să procedez?