Am început să mă limitez și viața mea s-a schimbat – a devenit mai armonioasă!

Nu m-aș fi gândit niciodată că voi îndrăgi limitările. Sunt tipul de om care este pasionat de tot ce este nou. Toată viața am încercat să ignor la maxim restricțiile. Îmi erau dezgustătoare. Însă, odată cu vârsta, am început nu doar să le conștientizez, dar și să le accept. Apoi să le caut și să le îndrăgesc.

Am crescut în acele vremuri, când se deschideau oportunitățile și limitările erau percepute ca un mare rău. S-au deschis granițele și oamenii au început să călătorească prin lume, au apărut produse noi.

Îmi amintesc foarte bine primul articol, care descria capacitățile Internetului. Nu-mi venea să cred că foarte curând vom putea obține acces liber la cărți, muzee și comunicare. Încercam să-mi imaginez cum va fi oare asta și nu-mi ajungea imaginație. Aș fi fost foarte uimită atunci, că 30 de ani mai târziu, în loc să mă plimb prin Muzeul Metropolitan prin intermediul internetului, voi prefera să fac o plimbare în curtea casei mele, să respir aer curat și să ascult cum cântă păsările.

Bineînțeles, posibilitățile mă tentează și acum la nesfârșit. Când am absolvit școala, nu înțelegeam: cum pot alege doar o direcție să studiez, lăsând toate celelalte deoparte? Această se manifestă și mai pronunțat în raport cu copiii mei. Am înțeles că pot alege ce e mai bun pentru ei: cele mai bune grădinițe, școli, profesori, biblioteci. Dar, la un moment dat, am simțit că ar trebui să introduc limitări, de exemplu, să determinăm suma pe care familia este gata să o aloce pentru educația copiilor, pentru cărți și timpul liber. În plus, mi-am dat seama, căutările a ce este mai bun îmi fură foarte mult timp.

Am început să-mi pun întrebări, care le aranjau pe toate la locurile lor. Copilul meu are într-adevăr nevoie de asta? Cărțile cumpărate luna trecută au fost citite? Oare căutarea de lucruri noi nu este o formă de lăcomie sau chiar dependență? Poate avem deja suficient (sau chiar în exces)?

Cu cât merg mai departe, cu atât îmi dau seama că limitările îmi oferă senzația de liniște și pace. Recent, am avut prima experiență de program de lucru de cinci zile. La un moment dat, am realizat că în asta există un mare plus: nu trebuie să-mi planific afacerile zilnic și să decid ce să fac, știu când începe ziua de lucru, când trebuie să ies și să iau metroul pentru a ajunge acasă la timp, când va fi prânzul, la ce oră mă voi întoarce acasă. S-a dovedit a fi o experiență interesantă care m-a ajutat să mă cunosc mai bine.

Niciodată nu puteam să înțeleg, de ce să adopți un animal de companie care să-ți limiteze atât de mult viața? Da, trebuie să-l plimbi și nu poți pleca undeva în mod spontan. Dar după ce am acceptat să adopt un câine, am simțit brusc că limitările nu au făcut decât să ne îmbogățească viața. Două plimbări pe zi sunt obligatorii și îmi place asta. Fără câine, nu aș ieși afară fără a avea nevoie. Limitarea (acceptată voluntar și conștient) a adus în viața noastră mai multă ordine și bucurie. Am învățat să mă bucur de timpul petrecut în singurătate, pot să mă rog, să-mi aranjez gândurile, să observ frumusețea cerului. Foarte curând am început să iubesc aceste plimbări. Principalul lucru este că nu scoți telefonul din buzunar!

Limitările sunt voluntare sau impuse. Am observat că ele ne pot învăța cum să ne facem viața mai armonioasă și mai deplină.

Cea mai dură limitare în viață este prezența sfârșitului ei. După ce realizezi și accepți asta, începi să respingi tot ce pare nesemnificativ și faci tot mai multe alegeri în favoarea lucrurilor care îți aduc bucurie. Da, așa și nu am învățat niciodată limba engleză și asta mă limitează. Am de ales: să petrec timpul învățând sau să accept că această limitare este prezentă în viața mea. Ținând cont de faptul că timpul nu este nelimitat, aleg să-l petrec alături de copii mei, plimbându-mă, admirând natura din jur și ascultând cântecul păsărilor din curtea casei mele.