Brainstorming-ul nu funcționează

Pe la sfîrșitul anilor 40 ai secolului trecut, Alex Osborn, partener la o firmă de advertising americană, a dezvoltat și a promovat o metodă creativă care avea să facă istorie: brainstorming. Practic, nu există acum decizii de grup fără acest proces, în diversele sale forme. Problema e că brainstorming-ul nu funcționează.

8096605-r3l8t8d-500-paint-72dpi

Brainstorming-ul e o metodă creativă bazată pe un principiu inovator, iar inovația constă în ignorarea unui factor esențial pentru creativitate și decizie în general: spiritul critic. Oricine, creativ sau nu, știe că nimic nu merge fără critică și dezbatere. Creatorii solitari, compozitorii, scriitorii, pictorii își fac singuri dezbaterile în fazele de început ale creației și își întrețin și cultivă spiritul critic ca pe o condiție obligatorie a succesului. Dar nu numai artiștii știu că mare parte din ceea ce ne trece prin cap e gunoi care trebuie selectat sau trecut prin filtru.

Principiul lui Osborn era următorul: toleranță maximă față de orice idee. Participanții la o ședință de brainstorming spun tot ce le trece prin cap și cineva notează pe o foaie tot ce se aude, fără niciun comentariu critic. La sfârșit, se alege ideea care pare cea mai bună. Scopul anesteziei critice și a dezbaterii e să încurajeze oamenii să se deschidă spre propuneri. E adevărat că mulți dintre noi ne temem de critică și preferăm să ținem pentru noi ideile ca să prevenim eventualul dispreț al celorlalți. Când însă discuția se duce în termeni OK, nu neapărat non-agresivi – dorința de a-ți impune o idee cere și puțină agresivitate, e natural – dar pe un fond primitor, deschis, n-ar trebui să fie nicio problemă să meargă. Ce e ciudat la brainstorming e că presupune că oamenii și-au pierdut plăcerea luptei, a dezbaterii, când de fapt tocmai descurajarea spiritului critic duce și la vulnerabilitatea față de orice formă de conflict.

Dincolo de filozofie și psihologie elementară, s-a demonstrat empiric și în mod repetat că brainstorming-ul nu funcționează. Încă din 1958, experimentele făcute la Yale au arătat că dezbaterea e mai eficientă decât orice. Subiecții care au lucrat singuri sau au întreținut o atmosferă critică au obținut întotdeauna rezultate de două ori mai bune decât adepții brainstormingu-lui. Formula magică a lui Osborn – Nu critica! – slăbește creativitatea individuală în loc s-o crească. O listă cu o sută de idei proaste nu înseamnă nimic în comparație cu două trei idei negociate la sânge.

Experimentele de la Yale au fost repetate și îmbunătățite decenii la rând, cu aceleași rezultate. Brainstorming-ul însă a reușit să prindă atât de bine în cultura pop, că e aproape imposibil de scos din sistem (și e de înțeles – nicio dovadă din lume și niciun argument nu poate desființa o practică bazată tocmai pe respingerea argumentelor). Există însă câteva tehnici eficiente pentru creativitatea de grup:

– sociologul Brian Uzzi a descoperit o rețetă – necesară dar bineînțeles nu și suficientă – a succesului pe Broadway care poate fi extinsă și în alte zone; Uzzi a observat – și a și cuantificat – că un spectacol creat de o echipă de indivizi care nu se cunosc deloc are șanse mici de reușită; același lucru e valabil și pentru un show făcut de o echipă de prieteni foarte buni; combinația ideală e aceea dintre oameni care se cunosc bine și au multe în comun și sânge proaspăt; rețeta s-a dovedit valabilă și în cazul colaborărilor științifice;

– o metodă exploatată și de Steve Jobs, printre alții, a fost inspirată de povestea laboratorului Building 20, locul unde a apărut radarul și alte minuni – aceasta era o clădire imposibilă din punct de vedere a siguranței și confortului, ieftină, cu pereți subțiri și ventilație proastă, coridoare mici și întunecate și o structură haotică; în această clădire au fost înghesuite la un moment dat mai multe departamente științifice care nu aveau nicio legătură unul cu altul, fizică și inginerie și lingvistică la un loc; structura haotică a clădirii a făcut ca cercetătorii de la departamente diferite să se întâlnească des unii cu alții prin clădire și ciocnirile lor accidentale de 5-10 minute să ducă la descoperiri revoluționare; au fost două elemente importante în această poveste de succes: spațiul care permitea contactul și amestecul de inteligențe din domenii neînrudite; Steve Jobs și-a organizat echipele pe același principiu, în hale uriașe, nedepartajate prin pereți, cu toaletele în același loc, la parter, în mijlocul spațiului de lucru, pentru a-i forța pe angajați să socializeze; totodată, a angajat oameni care păreau să nu aibă legătură cu afacerea sa, filozofi, literați etc. Și, bineînțeles, a încurajat conflictul.