Așa trebuie să fie relația dintre noră și soacră. O istorie din care o să ai ce învăța!

Mama soțului meu a fost nevoită să trăiască o perioadă la noi. Fiica sa mai mare, Ana, i-a luat apartamentul și a lăsat-o pe drumuri.

Locuind cu noi, ea se simțea foarte incomod, aproape că nu ieșea din cameră când noi eram acasă. Dânsa este o femeie inteligentă și foarte modestă. Eu nu eram deloc împotrivă ca să locuiască cu noi, doar că ea nu se simțea ca acasă.

De fiecare dată când își primea pensia, ea încerca să-mi dea „pentru chirie”. Desigur că n-am acceptat niciodată, consider că este inacceptabil să ei bani de la niște rude atât de apropiate, mai ales că eu și cu soțul câștigam suficient ca să ducem cu toții un trai decent.

Ea se simțea mereu în plus și îndatorată față de noi, încerca cumva să ne răsplătească prin curățenia pe care o făcea zilnic în toată casa, iar seara putea să nu meargă nici la toaletă, ca să nu ne incomodeze cumva.

Am rugat-o de atâtea ori să se simtă ca acasă și să nu creadă că ne deranjează, dar în zadar, ea se simțea și se comporta ca un oaspete.

După o discuție cu soțul, am decis că mai bine pentru ea ar fi să-i găsim o locuință. În zona în care locuiam existau mai multe căsuțe, perfecte pentru persoane singuratice, aflate la pensie. Căsuțe îngrijite, cu grădină, cu toate cele necesare pentru un trai confortabil: o cameră spațioasă, o bucătărie și o baie. Una deosebit de îngrijită și drăguță ne-a atras atenția și am decis să o cumpărăm.

Aveam o parte din bani, am luat și un credit, iar soacra mea nu se vedea de fericire. Nu-i venea să creadă că e pentru ea, ne-a cuprins pe toți, pe fiul său, pe mine și pe fiica noastră…

Am ajutat-o să se mute, ea, ca o adevărată stăpână a casei, ne-a spus unde să punem mobila și unde să-i ducem lucrurile.

Actele au fost făcute pe numele soțului, așa ca mult iubita sa soră Ana, să nu pretindă și la această casă.

Apropo de Ana, ea a flat despre mutarea mamei peste vreo jumătate de an și desigur a început s-o viziteze. Îi aducea bunicii nepotul ca s-o mai bucure și s-o îmbuneze, nu îndrăznea să se mute acolo, pentru că era o căsuță destul de mică pentru o familie.

Vizitele de familie au durat exact până ce Ana a aflat că locuința nu-i aparține mamei.

În această istorie nu există dramă sau impertinență. Ea este despre faptul că trebuie să ai față de oameni aceeași atitudine, pe care vrei s-o aibă și ei pentru tine. Această femeie m-a acceptat, nu mi-a făcut niciodată niciun rău și acest cadou a fost un fel de a-i mulțumi pentru atitudinea sa binevoitoare.