Această povestioară o să-ți atingă inima: ,,Poate tu nu crezi în îngeri, dar îngerii cred în tine”

-Alo, biroul de lucruri pierdute? – a întrebat o voce copilăroasă.
-Da, copile. Ai pierdut ceva?
-Mi-am pierdut mama. Este la voi?
-Dar cum arată mama ta?
-Ea este gingașă și frumoasă. Și iubește foarte mult pisicile.
-Da, chiar ieri am găsit o mamă, poate e a ta? De unde ne suni?
-De la casa de copii Nr. 3.
-Bine, îți vom trimite mama la casa ta de copii. Așteaptă.

Ea a intrat în camera lui, cea mai frumoasă și gingașă, iar în mîini avea o pisică adevărată.

-Mama! – a strigat copilul și a fugit spre ea. A îmbrățișat-o cu atâta putere, încât i s-au înălbit degetele. – Mămica mea!!!

Ionuț s-a trezit de la propriul strigăt. Avea asemenea vise practic în fiecare seară. El a băgat mâina sub pernă și a scos o fotgrafie a unei fete. A găsit această fotografie cu un an în urmă, pe stradă, în timp ce se plimba. De atunci o păstra mereu sub pernă și vroia să creadă, că asta este mama lui. În întuneric, Ionuț o privea atent și a adormit așa…

De obicei, în fiecare dimineață, doamna director a casei de copii trecea prin fiecare cameră pentru a saluta și a mângâia pe cap pe fiecare copilaș. Pe podea, lângă patul lui Ionuț, ea a văzut o fotografie, pe care el a scăpat-o noaptea când dormea. Ridicând-o, ea l-a întrebat pe băiat:

-Ionuț, de unde ai poza asta?
-Am găsit-o pe stradă.
-Dar cine este fata din poză?
-Mama mea, – a zâmbit băiețelul și a adăugat, – ea este foarte frumoasă, gingașă și iubește pisicile.

Doamna director a recunoscut fata din fotografie. Pentru prima dată a văzut-o anul trecut, când aceasta a fost la casa de copii împreună cu un grup de voluntari. Probabil atunci s-a pierdut această fotografie pe aici. După acea vizită, fata adesea bătea pragurile diferitor instituții în speranța de a obține permisiunea de a adopta un copil. Însă, după părerea birocraților din domeniu, ea avea un neajuns substanțial: nu era căsătorită.

-Ei bine, – a răspuns doamna director, – dacă susții că este mama ta, atunci este cu totul altă treabă.
Intrând în cabinetul său, ea s-a așezat pe scaun și aștepta. Peste jumătate de oră s-a auzit o bătaie timidă în ușă:
-Îmi permiteți să intru, doamnă director? – La ușă a apărut fata din fotografie.
-Da, intră Alina.
Fata a intrat în cabinet și a pus pe masă o mapă groasă plină cu documente.
-Iată, am adunat totul. – a spus ea.
-Bine. Trebuie să îți adresez un șir de întrebări, așa se cuvine, înțelegi… Tu realizezi, ce responsabilitate îți asumi? Căci, un copil nu înseamnă să te joci câteva ore cu el și gata, un copil este pentru o viață întreagă.
-Eu realizez, – a răsuflat Alina, – pur și simplu eu nu pot trăi liniștită, știind că cineva are nevoie de mine.
-Bine. – a căzut de acord doamna director, – când vrei să vezi copiii?
-Eu nu vreau să îi văd și să aleg, o să îl iau pe oricare copil, pe care o să îmi permiteți să îl iau, – doamna director a ridicat sprâncenele uimită.

-Înțelegeți, – Alina a început să explice bâlbâindu-se, – părinții adevărați nu își aleg copiii… ei nu știu în prealabil cum va fi copilul lor când se va naște… frumos sau nu, sănătos sau bolnav… Ei îl iubesc așa cum este. Așa și eu, vreau să fiu o mamă adevărată.

-Pentru prima dată întâlnesc un astfel de părinte adoptiv, – a zâmbit doamna director, – dacă să fiu sinceră, eu deja știu a cui mamă vei deveni. Îl cheamă Ionuț, are 5 anișori, mama biologică a renunțat la el încă la maternitate. Îl aduc imediat, dacă ești pregătită.

-Da, sunt pregătită, – a răspuns Alina ferm, – arătați-mi fiul meu.
Doamna directoare a plecat și s-a întors peste 5 minute, aducându-l de mâină pe băiețel.
-Ionuț, – a început să zică doamna directoare, – fă cunoștință cu…
-Mama! – a strigat Ionuț. El a alergat spre Alina și a înșfăcat-o atât de strâns, încât i s-au înălbit degetele. – Mămica mea!
Alina îl mângâia pe căpușorul mic și îi șoptea:
-Feciorașule, sunt aici… sunt cu tine…

Ionuț era în culmea fericirii. Își ținea mama de mâină și nu vroia să o lase nici pe o secundă. Când s-au pornit să plece, Ionuț s-a decis să îi adreseze cea mai importantă întrebare mamei sale:

-Mamă… tu iubești pisicile?

-Le ador, am două acasă, – a început să râdă Alina, și i-a strâns gingaș mâinuța în palma sa. Ionuț a zâmbit și a pornit spre noua lui casă.

Doamna directoare îi privea împlinită la geam, cum pleacă. Apoi s-a așezat în scaunul său și a început să sune cuiva.

-Alo, Cancelaria Cerească? Vă rog să primiți raportul meu. Numele clientei: Alina Moraru. Categoria meritelor: cea mai înaltă, a făcut un copil fericit… trimiteți tot ce se cuvine în aceste cazuri: fericire nemărginită, dragoste reciprocă, succes în toate ș.a.m.d.. Ah da, și un bărbat decent, ea nu este căsătorită… Deja ați trimis totul? Mulțumesc.

Curtea casei de copii era luminată de razele calde ale soarelui și de voci bucuroase de copii. Doamna directoare a pus receptorul și s-a apropiat de fereastră. Ea iubea să stea la geam și să privească copilașii săi, desfăcânu-și în spate aripile sale imaculate…

Poate tu nu crezi în îngeri, dar îngerii cred în tine.

sursa